TABIET

s. n. (sil. -bi-et), pl. tabiéturi

s.
1. (mai ales la pl.) apucătură, deprin-dere, obicei, obişnuinţă, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.)
2. siestă, (înv. şi reg.) paidos. (A-şi face ~ul.)TABIET2 s. v. chef, dispoziţie, dorinţă, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voinţă, vrere.

tabieturi, s.n. Deprindere, gust pe care cineva şi-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obişnuinţă; p. ext. manie.
◊ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise şi fixe.
◊ Expr. A-şi face tabietul = a-şi satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziţia, pofta.
◊ Viaţă confortabilă, comoditate. Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] - Din tc. tabiat.

v. tabiet