NĂBĂDĂI

vb., ind. prez. 3 sg. năbădăiéşte, imperf. 3 sg. năbădăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. năbădăiáscă

s. pl. v. epilepsie, furie, înver-şunare, mânie.

s.f. pl.
1. (Pop. şi fam.) Acces de furie, de mânie.
◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1 ).
◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-şi piardă calmul, stăpânirea de sine.
2. (Pop.) Criză epileptică. - Et. nec. NĂBĂDĂI2 năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. - Din năbădăi1.

v. năbădăi

v. năbădaie